1 ... 5 6 7 8 9 10 11 12 ... 18

Un blestem cu domiciliul stabil - səhifə 9

səhifə9/18
tarix01.11.2017
ölçüsü1.17 Mb.

"Sărăcuţa! Animalul ăla o terorizează, se impune cu aere de stăpân şi ea e prea slăbuţă, prea fină ca să reacţioneze. Măcar de aş şti ce gândeşte ea... cum ar privi la o adică avansurile mele... Am să l rog pe Crinu să tatoneze situaţia".

Atitudinea îl caracteriza. Amâna sau transfera asupra altora deciziile şi actele de curaj concrete, găsind de fiecare dată motivaţii subtile. "E mai elegant aşa, decât s o abordez brutal cum face Dan. Alina, cu delicateţea ei, va aprecia prin comparaţie gestul... Crinu e isteţ, ştie cum să pună tema. Şi, pe urmă, faţă de un copil îţi deschizi mai lesne inima... Da, aşa cred că i bine..."

Când ajunse acasă, răsufla deja mai uşurat. Decizia luată, pe care printr o piruetă de abilitate o transformase în soluţie concretă pozitivă, plus gândul că în dulapul lui se mai aflau un rest de vodcă şi câteva ţigări bune, îl făceau să se simtă de a dreptul fericit.

În antreu, rămase cu haina îmbrăcată pe o singură mânecă. Se aşteptase la atmosfera obişnuită — semiîntuneric, "fetele" instalate la televizor (mama moţăind, Veruţa rozându şi concentrată unghiile), o farfurie cu mâncare păstrată la cald, în cuptor. Febrilitatea neobişnuită îl ului. Aveau o casă cenuşie din toate punctele de vedere, unde nu se întâmpla nimic şi, mai ales după anumite ore. Era lumină — ardeau ambele becuri de câte 60 de waţi — bătrâna, cu o figură acră, ştergea praful "pe unde se vede", soră sa se chinuia în sufragerie să aranjeze o masă "elegantă" din obiecte desperecheate şi un "tişlaifăr" care nu izbutea să ascundă petele unicei feţe de masă bună din casă. Strădanie disperat zadarnică, nici măcar două pahare nu erau de acelaşi fel. În bucătărie, se auzea sfârâind ceva pe plită.

— Ce s a întâmplat?

— S a întâmplat că Veruţei i s a făcut de oaspeţi, bombăni maică sa nemulţumită. Zac blidele lună în bufet de atâta foame şi noi ne ţinem de cumetrii.

Nu era zgârcită, crescuse într o casă de oameni ospitalieri care, după obiceiul pământului, întindeau mese de câte trei zile dar sărăcia, constantă permanentă a vieţii ei, o sălbăticise. Orice linguriţă de dulceaţă servită unui musafir întâmplător i se părea ruptă de la gura copiilor.

Vera, gata să plângă, izbucni:

— Saşa, spune şi tu dacă puteam să procedez altfel. M a sunat Rădiţa Tudor de la Ploieşti...

— A! Fosta ta colegă de facultate.

— Nu numai atât, poate singura prietenă pe care am avut o, s a purtat cu mine ca o soră.

— Ţin minte că ai făcut la ea nişte vacanţe. Parcă la Câmpulung...

— Exact, la bunicii ei. Singurele mele vacanţe... Din cauza nervilor, începu să plângă: Cunosc România mai puţin decât un străin venit în ţară de două zile...

Elena Diaconu, speriată, o mângâie:

— O să vină şi rândul tău, draga mamii... Eu n am vrut să te năcăjăsc... Am zis doar că nu sunt timpurile... Dar o facem pe a mătăluţă. Să vină, eu n am zis să nu vină...

Saşa îşi aprinse o ţigară:

— Vreţi să mi explicaţi şi mie ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic.

Vera îşi şterse cu mâneca halatului chipul lipsit de graţie. Ochii fără gene, sensibili şi mereu roşii, aveau nu doar culoarea ci şi căutătura iepurelui, ca a unui om veşnic prins în greşeală.

— M a sunat la serviciu. Pleacă poimâine bărbatu său în America şi m a rugat să i găzduim două nopţi. Mai au ceva treburi de rezolvat în Bucureşti... Ştii şi tu care sunt preţurile la hotel...

Elena Diaconu nu se putu abţine să nu comenteze:

— Dacă au avut ei bani de America... Da' fiecare le ştie pe ale lui...

— Nu i aşa, mamă, făcu Vera exasperată. Sunt invitaţi şi ei, nu se duc pe banii lor.

Saşa se uită mirat la ceas:

— E ora 8. Cu ce tren au de gînd să vină?

— Au şi venit. Şi au pus bagajele în camera mea. Acum sunt la teatru, au vrut să i vadă pe ăştia de la Masca... M au invitat şi pe mine dar...

Făcu un gest — unul din gesturile acelea mai mult decât elocvente între familiari — care explica fără a fi necesar un singur cuvânt motivele refuzului categoric: "sunt necoafată, ce să pun pe mine?, n am o treanţă mai ca lumea, trebuia să strâng pe aici, să pregătesc câte ceva..."

Elena Diaconu interveni practică:

— Saşenca, du te şi mănâncă până apucă aceia să vină. Vera îşi ridică privirea umedă:

— Saşa, te supără... M am gândit că, dacă nu ţi ar fi greu, să dormi azi la Crinu şi să mă culc eu la tine. Începu din nou să plângă: Şi aşa e mizerie, dar să ne mai vadă şi dormind pe jos...

— Sigur, nici o problemă... Ai dreptate. Te ai gândit foarte bine.

Exista încă un motiv, esenţial, pentru care Vera îşi ceda camera. Avea singurul pat reparat din toată casa; un sacrificiu la care o obligase spondiloza de care suferea încă din timpul studenţiei. Restul nu se putea numi paturi, ci terenuri accidentate unde trupul făcea slalom printre arcuri desfundate şi ghemotoace de zegras, până a şi găsi locul, în poziţii îmbârligate.

— Mulţumesc, Saşa... Mă gândesc doar ce aşternut să le pun. Toate sunt ciuruite şi cârpite...

Elena Diaconu se oferi generoasă:

— Nu te mai năcăji. Ţi l împrumut pe cela blio, de doctor. Vezi la mine în şifonieră, sub prosoapele cele mari. Zic că nu le or prăpădi în două nopţi... Cată să nu stofloceşti pe acolo, că abia am aranjat.

— Săru' mâna, mamă, îi zâmbi Vera recunoscătoare. Ştiam eu că tot la matale e nădejdea.

Ţâşni sprintenă spre cămăruţa bătrânei. Saşa privi lung în urma ei.

— Nu trebuie să fii supărată pe Vera. O ştii că i săritoare şi în situaţia asta chiar că nu putea să refuze.

Elena Diaconu mormăi încet, ca să n o audă fiică sa:

— O fi dar şi omu' trebuie să aibe obraz. Ştii cu ce au venit ceia în desagă pentru două zile? Cu două pacheţele de biscuiţi şi un kilogram de mere... Baremi să zici că n au! Să le vezi straiele Şi geamantanele boiereşti... Şi Veruţa îşi dă chelea de pe ea...

Pe plită fierbea o oală de cartofi, alături, într o tigaie de tuci, câteva bucăţi de ficat de porc urmau să fie puse pe foc la venirea musafirilor. Ficatul îl primise maică sa de la o clientă mulţumită, cu rude la ţară, şi îl păstra de câteva săptămâni, în aşteptarea unei ocazii deosebite. Cum n aveau nici o aniversare în familie până la primăvară, evenimentul fusese hotărât pentru Sfântul Nicolae.

Familia Tudor nu l interesa — tot din pricina timidităţii îi repugnau cunoştinţele noi — şi nici nu i plăcea să umble noaptea, aşa că îşi luă pijamaua într o sacoşă cândva de 2 lei şi plecă înainte de întoarcerea musafirilor. Spre surprinderea lui, Crinu nu era acasă. Se simţea nedumerit, aproape îngrijorat, pentru că băiatul, în ciuda libertăţii absolute de care dispunea, ducea o viaţă foarte ordonată, cu mult mai disciplinată decât majoritatea colegilor săi, supravegheaţi de familie. Pentru a face faţă multiplelor ocupaţii, îşi impusese un program respectat cu rigurozitate. Serile, de pildă, după ora 7, era obligatoriu acasă, pentru a şi prepara lecţiile. Îşi menţinea cu atenţie statutul de elev mijlociu care nu prezintă probleme. Note proaste, corigenţe sau abateri de conduită impunând atenţionarea părinţilor i ar fi distrus eşafodajul construit cu iscusinţă al singurei existenţe în care se putea complace pentru moment, date fiind circumstanţele.

Descumpănit, Saşa pătrunse în apartament, folosind cheia de rezervă de pe rama uşorului. În casă era plăcut, cald şi chiar în clarobscurul luminii de "poziţie", o aplică aprinsă în vestibul, se putea observa ordinea meticuloasă a interiorului care acum, în absenţă, i se părea şi mai impregnată de personalitatea lui Crinu ca de obicei.

Saşa dădu o raită prin casă, întrebându se, nu pentru prima oară, cum reuşeşte băiatul ăsta de 16 ani, în ciuda unui program complicat, să menţină o ordine şi o curăţenie demne de cea mai scrupuloasă gospodină. Nu exista urmă de praf, masa de lucru arăta de parcă ar fi avut cel puţin o secretară care să i aranjeze hârtiile, în bucătărie nu găsi nici măcar o ceaşcă murdară. Îl impresionă până la lacrimi — Saşa se emoţiona uşor — vasul înalt din sufragerie în care câteva crengi de stejar, pline de frunze (când naiba a fost ăsta la pădure?) dezlănţuiau o furtună de culori autumnale: aur, smarald, rugină, rubine întunecate. În dormitor, însă, patul făcut cu dichis şi absenţa oricărei haine lăsate la vedere îl lăsară perplex. La ei acasă, funcţiona principiul conform căruia e absurd să faci patul în fiecare zi, dacă nu ai musafiri. Adică te osteneşti pentru ziduri? Doar lipseşti pe puţin zece douăsprezece ceasuri de acasă şi pe urmă te vâri iar în pat. Îl faci şi l desfaci, deci, doar ca să te afli în treabă. În odaia de zi, da, trebuie ţinută oleacă de ordine. Mai pică o vecină sau poştaşul, nu se ştie... Doar că la ei, nici măcar în sufragerie nu era ordine, şi asta cu două femei în casă, surâse cu îngăduinţă Saşa. Cât de sărace le erau garderobele, hainele zăceau pretutindeni, oriunde puteau fi aruncate sau agăţate, bucătăria —de neconceput fără o oală, două murdare în chiuvetă. Pe masă, resturi de mâncare, pieliţe de salam, firimituri de pâine şi un veşnic, parcă acelaşi borcan cleios de gem, cu celofanul stând câş; vara, fatal, asediat de muşte. Maică sa punea dezordinea pe seama croitoriei practicate acasă (aţe, ace de gămălie şi resturi de materiale pe toate covoarele), Veruţa pe seama oboselii şi a lipsei de viaţă mondenă — "parcă cine ne intră în casă" — dar de fapt amândouă, îşi zicea Saşa, de mult nu şi mai dădeau seama cum arăta locuinţa: mizer proletară şi insalubră...

9 şi 20, constată Saşa aproape în panică. Ar fi putut deschide televizorul sau răsfoi o carte, dar simţea că ar fi fost peste puterile lui să se concentreze. Îşi propuse să aştepte până la 10, dar nu rezistă mai mult de opt minute pe ceas, timp în care măsură toată casa în pas de maraton. Luă o hârtie de pe birouaşul lui Crinu şi aşternu în grabă câteva rânduri: Te aştept de la ora 20,45. Nu mai am răbdare, sunt f. f. Îngrijorat. Mă duc la SOLO, poate îţi dau de urmă sau aflu ceva.

Stinse luminile, încuie uşa şi, privind atent în jur să nu fie observat, puse cheia la loc, pe rama uşorului.


*
În realitate, nu avea curs de germană, ci oră fixată la pedichiuristă. Şi nu la 3, ci la 7. O mică, inofensivă inexactitate, căci Olimpia Fabian nu minţea din principiu. Fiind foarte mulţumită de persoana sa, nu încerca să pară alta, nu avea de dat socoteală nimănui şi, în consecinţă, nu exista nici un motiv să şi complice existenţa. În faţa insistenţelor lui Mihuţ însă, pentru a se eschiva, minţi, cursul de germană sunând mai important decât pedichiura; dar, mai presus de toate, făcea parte din generaţia femeilor bien élevées, care ştiu ce se face şi ce nu se face. O persoană bine nu va discuta niciodată public despre anume intimităţi fizice. Pe când mai lucra la birou, rămânea stupefiată constatând cu câtă indecentă naturaleţe, colegele, fiind de faţă şi bărbaţi, discutau despre dureri de stomac, constipaţie, ciclu, lucrarea dentară mobilă, iar unele — siderant! — îşi culegeau mustaţa cu o pensetă, într o oglinjoară de pudrieră. "Acasă nu găsesc niciodată timp şi nici nu am lumină destulă..." Iar pedichiura, în capul Olimpiei sugera, la simpla enunţare, imagini inestetice: degete bârligate, bătături, unghii încarnate, băşici sau călcâie de caşcaval.

Îşi făcu socoteala că până la 6 are timp să mănânce, să se odihnească şi, evident, să se mai spele încă o dată pe picioare. În casă găsi, indiferent dacă era prezentă sau nu, neclintirea de muzeu la care ţinea atât de mult; locuinţa Olimpiei oferea condiţii optime pentru efectuarea unei percheziţii sau comiterea unui jaf. Totul se afla într o ordine desăvârşită, absolut toate mobilele şi obiectele îşi păstrau cu stricteţe destinaţia, puteai fi convins că, dacă ridici capacul bombonierei, găseşti acolo acadele şi nu supozitoare sau o proteză veche iar, dacă i ai fi deschis micul birouaş, ai fi găsit bătut la maşină inventarul scrupulos al întregului patrimoniu. Patrimoniu asigurat cu cinci rânduri de yale, ceea ce îi determina pe vecini să şi fluture degetele semnificativ la scufiţă: "E ţâcnită fătuca! Nu ştiu ce minunăţii o fi pitulând prin casă dar eu, unul, dacă aş fi borfaş, pe asta aş devaliza o prima. Taman lăcătuiala aia e miere pentru muşte..."

Ce nu ştiau vecinii — nimeni nu i intrase în casă, dincolo de vestibul, nici măcar poştaşul — era faptul că în apartamentul Olimpiei se aflau totuşi mici minunăţii, rămase de la părinţi şi păstrate în condiţii excepţionale. Întreaga mobilă din cele două încăperi era de cel mai autentic stil, avea multă argintărie decorativă şi gospodărească. Olimpia folosea cotidian — nici nu avea din altele — tacâmuri, ceainic, strecurătoare, solniţă, untieră, zaharniţă etc. exclusiv din argint. Şi tablourile erau de calitate, nu neapărat nume de sonoră notorietate, care umblă singure pe Calea Victoriei, dar binişor cotate în lumea celor ce nu acordă prioritate căprioarei din Obeur — "zici că i vie!" — faţă de caii albaştri ai lui Gauguin; părinţii Olimpiei, comercianţi cu stare în Ploieşti, fuseseră bine sfătuiţi şi nu se căţăraseră pe un munte de bani, păstrând prejudecăţile estetice ale startului modest.

Viaţa Olimpiei Fabian în acest interior era pe cât de uniformă, pe atât de plină de inepuizabile satisfacţii. Tot ce făcea aici era făcut cu plăcere. Gimnastica zilnică de o oră, băile prelungite, lectura aceloraşi şi mereu aceloraşi cărţi, reluate la intervale regulate, fără să se plictisească vreodată. Printre ele, La răscruce de vânturi, toate romanele Florencei Barclay, Iubirea lor a lui Raquel Field. În general, cărţi unde virtutea este totdeauna răsplătită iar dragostea, adevărata dragoste — dantele, stanţe, peisaj vegetal suav şi nu încrucişare animalică — abordează inimi mai coapte, înlănţuindu le pe veci.

Un număr de ore era destinat lucrului, nu mai mult de patru, nu avea televizor pentru că o irita dependenţa de un anume program impus de alţii, deschidea radioul doar dimineaţa, ca să asculte buletinul meteorologic şi, indiferent de evenimente, cataclism, revoluţie sau mineriade, la ora 22,30 fix punea semnul de carte şi stingea lumina. Habar nu avea ce se întâmplă în jurul ei şi ultimele alegeri la care participase fuseseră cele din 1986 când, practic, o scoseseră din casă fraierii desemnaţi cu mobilizarea, care înjurau că şi pierd toată duminica aşteptând să voteze pozitiv şi democratic 99,9% din electorat.

După o masă frugală, tip picnic — pentru Olimpia, masa constituia lucrul cel mai puţin important — se odihni două ceasuri, iar pe înserate se duse la coaforul unde îşi făcea pedichiura. În ciuda orei fixate, mai aşteptă un ceas până să i vină rândul. Amănuntul nu o deranja, nimic nu i putea tulbura calmul — stare de spirit normală. Nu se enerva şi nu se plictisea niciodată. Se concentră, repetând în minte lecţia de gramatică de a doua zi, fără să audă nimic din trăncăneala pedichiuristei; cuvintele păreau tricotate, într o înşiruire monotonă, stimulată de clienta de moment cu câte un "ţî ţî ţî... extraordinar!.... fii atentă, colţul ăla mă deranjează, aşa... Şi zici că l a dat afară din casă..."

Olimpia, care declina acum der Lehrer, abia o auzi când o rugă să şi bage picioarele în bazin. Avea o pedichiură destul de complicată din cauza slăbiciunii, indiferent de modă, pentru încălţămintea cu bot ascuţit. Femeia însă lucra conştiincios şi cu mână uşoară, astfel încât Olimpia îşi putu continua exerciţiile mentale. Pedichiurista era conştientă că gândurile Olimpiei hălăduiesc pe alte mirişti, dar ei îi plăcea să vorbească, "indiferent de indiferenţa" interlocutorului.

Isprăviră cu puţin înainte de trasul obloanelor. Abia după ce îşi puse ciorapii şi cizmele, vrând să plătească, Olimpia îşi dădu seama că i dispăruse poşeta. Pedichiurista exclamă consternată:

— Uitaţi vă bine! Sunteţi sigură că aţi avut o?

Olimpia ridică din umeri. Întrebarea era mult prea stupidă ca să merite răspuns.

— Da' când, Doamne, iartă mă?! Că doar eram amândouă acilea, n am lipsit o clipă!

— Nici una nu eram atente. Dumneata vorbeai, eu mă gândeam la altceva.

— N am mai pomenit una ca asta şi spune mi mie, domnişoară Olimpia, pe cine să bănui? Doar două cliente au mai fost în cabinet. Doamna Grigoraş, dentista, şi doamna doctor Vişinescu. Femei serioase...

— Ce poţi să ştii? A mai intrat unul, altul, dar nu am dat atenţie.

— Păi staţi să ne gândim. A fost o dată Luci, casiera, să mi spuie c a telefonat doamna Cârţu...

Olimpia o întrerupse plictisită:

— E inutil să facem acum investigaţii, te asigur că poşeta nu se mai află de mult în magazin. Sper că n ai să te superi dacă ţi plătesc mâine sau poimâine. Nu mai am nici un ban la mine.

— Se poate, domnişoară Olimpia, că vorba aia, ne cunoaştem de o viaţă?! Numai că mi pare rău. Tocmai dumneavoastră să vi se întâmple... Şi cum, plecaţi aşa?

Olimpia zâmbi cu toţi dinţii:

— Am altă soluţie?

Femeia o privi aiurită, gândindu se la circul pe care l ar fi făcut ea într o asemenea situaţie. Îşi închipuise că Olimpia va ridica tot magazinul în picioare — şi pe bună dreptate — cu urlete şi ţipete, îşi va smulge părul din cap, va iniţia investigaţii la care vor fi participat toate coafezele, devenite brusc detectivi... Cercetări, comentarii aprinse şi dat cu presupusul avură oricum loc, însă după ce Olimpia Fabian părăsi magazinul calmă, luându şi rămas bun cu un surâs graţios.

Chestiunea era că Olimpia nu şi pierdea lesne cumpătul —ea numea aceasta a avea simţul realităţii, comparând un necaz prezent cu eventualitatea altuia mult mai grav:, "dacă aveam un accident"... Dacă lua casa foc? etc." De fapt, era vorba despre o convingere, un soi de siguranţă care o însoţise toată viaţa, că ei nu i se poate întâmpla nimic cu adevărat rău. Îndreptându şi cu un gest reflex cordonul imaginarei poşete pe umăr, încercă să şi ordoneze gândurile. Incidentul rămânea desigur neplăcut dar, bilanţ sumar, paguba nu însemna cine ştie ce. Geanta era de piele dar veche de peste douăzeci de ani, în portofel avusese doar vreo 5.000 de lei şi câteva fleacuri fără importanţă. Adevărat, yalele, cele cinci yale înşirate pe un anou de metal se aflau în poşetă, în schimb, actele rămăseseră ca de obicei acasă. Deci, nu trebuiau schimbate şi nici nu avea emoţii că i s a spart casa, hoţul hoaţa având la dispoziţie timp, adresă şi chei. Se uită la ceas — 9 şi 10. Exclus la ora aceasta să găsească un lăcătuş, meşter priceput şi nu vreun cârpaci care să i distrugă uşa solidă, de stejar masiv. Singura problemă — unde avea să înnopteze şi aici nu încăpea multă alegere. Nu avea rude, nici urmă de prieteni, cu vecinii nu întreţinea relaţii; practic, nu putea apela la nimeni. Soluţia se impunea de la sine, se va întoarce la SOLO. Dormitoarele erau în parte mobilate şi, la urma urmelor, se mulţumea cu un simplu fotoliu.

Îşi băgă mâinile în buzunarele trenciului şi luă în piept Bulevardul Elisabeta. Luminile oraşului se reflectau pe trotuarul ud de ploaie, cauciucurile maşinilor alunecau pe asfalt cu un sfârâit uşor, acidulat, de sifon, strada era însufleţită de noua generaţie a chefliilor bucureşteni. Olimpia se simţea bine dispusă ca Alice în ţara Minunilor. Nu o mai prinsese de mulţi ani noaptea în târg şi, faţă de pustiul şi bezna de cimitir a Capitalei din timpul lui Ceauşescu, i se părea că se află în plin carnaval. Era suplă, pajul platin strălucea îmbietor sub bereta roşie, avea pasul vioi şi, văzută din spate, părea tânără de tot. Vis à vis de Facultatea de Drept, în dreptul casei memoriale a lui Eugen Lovinescu, un bărbat o ajunse din urmă, cu paşi elastici:

— Bună seara... Îmi permiteţi să...

Surprinsă, Olimpia Fabian îşi întoarse obrazul. Bărbatul păru descumpănit:

— O, vă rog să mă iertaţi... Am crezut...

Se răsuci pe călcâie, fără a mai explica ce crezuse. Olimpia Fabian zâmbi: "Ce zăpăciţi sunt tinerii de azi!..."

Îşi continuă netulburată drumul. Când ajunse la Biserica Sf. Elefterie, zâmbetul încă îi mai stăruia pe buze.


*
De jumătate de oră, Crinu se plimba prin faţa curţii. La casa familiei Ionuţ, ardea lumină în bucătărie şi în sufragerie. Nu şi în odaia Sandei. Înţelegerea dintre ei fusese clară: "Dacă aprind lumina şi o sting imediat, poţi să pleci. Înseamnă că totul e în regulă. Dacă vezi că nu o sting, aşteaptă mă că s a lăsat cu scandal. Îmi strâng câteva lucruri şi o tai".

Camera rămăsese însă în întuneric şi Crinu nu ştia ce să facă. Se simţea neliniştit întrebându se cum ar trebui să procedeze în eventualitatea că ar auzi o strigând, poate, molestată, ţipând de durere. Taică său era o bestie, dacă nu i aducea bani sau cel puţin băutură, o lovea fără milă, în vreme ce maică sa asista neputincioasă.

"Dă în mine cu ce apucă, îi mărturisise plângând. O dată era să mi scoată ochiul! Bine de tine că eşti orfan... Vai de viaţa mea şi a maică mi, da' ea nu are încotro. Nu se pricepe decât să pună murături, moartea lu' ăl bătrân, ori d astea sunt destule... Mă şi mir că n am fugit până acum, că n am ajuns una din alea..."

Sfâşiat de milă, Crinu începuse să plângă:

"Iubita mea, de ce mai stai cu ei? Vino la mine! Te implor! Îţi jur că totul va fi cum vrei tu! Aşa cum hotărăşti tu... Nu am să te supăr cu nimic... O să avem şi bani! Chiar şi acum am o rezervă... Voiam să mi cumpăr o Mobră, dar nu mă mai interesează. Să vezi ce bine o să ne descurcăm... Nu o să ţi lipsească nimic, ai să ai timp să te şi odihneşti, crede mă... Hai, iubito, chiar acum, nu o să ţi pară rău..."

Printre lacrimi foarte convingătoare, Sanda încercă să analizeze lucid situaţia. Într un fel, propunerea puştiului o tenta. Era interesant un apartament în centrul Bucureştiului, unde avea să fie tratată ca o regină, scăpată de bombănelile lui taică său, mitocan şi cârcotaş; în plus, un telefon la dispoziţie, iar în Crinu un sclav care nu cerea nimic altceva decât să o servească, să accepte să o servească. Adică, fericit să i spele ceaşca de cafea şi rufele intime. Arborase un aer de victimă:

— Crinule, cred că eşti singura persoană din viaţa mea care m a iubit vreodată...

— Da, da! Aşa e! se grăbise s o asigure.

— ...şi nu ştii ce mult înseamnă asta pentru mine. Totuşi.. Totuşi, mă simt obligată, faţă de conştiinţa mea, să mai fac o încercare. Să văd cum se comportă... Ştii, îl privi în adâncul ochilor, să nu avem vreodată remuşcări... Să plec împăcată de aici, pentru că nu mai aveam altă posibilitate.

Crinu se închinase ca la icoana Madonei:

— Ce suflet curat ai tu, Sanda mea!... Dar să ştii că eu te aştept! Te aştept... Ştii cum spune Eminescu...

— Da, da... Eminescu, căzu repede de acord Sanda. Te aştept diseară în Cişmigiu! Cunosc romanţa. Tu vezi să fii atent la lumină.

Prin papucii sparţi i se vedeau degetele răşchirate, cu bătături dureroase. Gheorghe Ionuţ se lăbărţase pe canapea, cu picioarele pe un scaun de la garnitura de sufragerie şi urmărea o emisiune despre privatizare. Jacheta de pijama clasică, albastră cu dungi, pleznea peste pântecele umflat, tot clasic, de "berist" înverşunat. Lenuţa, nevastă sa, mişuna în bucătărie, conform principiului că treaba într o gospodărie nu se termină niciodată, totdeauna mai rămâne câte ceva de făcut, mâini vrednice să se găsească.

Sanda azvârli din mers un săru' mâna de rutină şi scotoci cu nările (asta era convingerea ei — "le miros din zbor") atmosfera din casă. Din bucătărie, venea un miros de vanilie şi ulei încins. Normal, era miercuri, deci zi de gogoşi cu dulceaţă de vişine. Maică sa nu prea avea fantezie culinară şi repeta meniul săptămânal, fără abatere. Existau doar diferenţe dictate de sezon, Ionuţ, în mod vizibil după cină (chipul strălucea de mulţumire animală şi grăsime), morfolea o scobitoare, plimbând o dintr un colţ într altul al gurii. Sanda detesta obiceiul şi i se părea că taică său seamănă cu o rumegătoare. De altfel, Gheorghe Ionuţ avea digestie de rumegătoare. Mare găman şi temând parcă smulsul farfuriei de sub nas, mânca hulpav, înghiţind dumicaţi uriaşi, pe nemestecate. După circa un sfert de oră, adică exact când se instala la televizor, stomacul rambursa cu mici sughiţuri deşeurile scăpate din malaxor pe care, de astă dată, Ionuţ tatăl le mesteca minuţios. Sanda se crispa de greaţă şi obişnuia să afirme că "tipul face economie, stă de două ori la masă, cu aceleaşi bucate".



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


university-of-szeged--.html

university-of-veszprm---3.html

university-of-washington-.html

university-ofvermontlist-10.html

university-ofvermontlist-3.html